Soci­e­ta­tea umană a încer­cat de-a lun­gul tim­pu­lui să cre­eze metode ino­va­tive de solu­ţio­nare a con­flic­te­lor, altele decât cele uzu­ale, întru­cât aces­tea din urmă şi-au demon­strat deja limi­tele. În acest con­text, a apă­rut, în mod firesc, medi­e­rea, ca o rea­cţie la ine­fi­cienţa meto­de­lor exis­tente. Medi­e­rea repre­zintă o moda­li­tate de solu­ţio­nare a con­flic­te­lor pe cale ami­a­bilă, cu aju­to­rul unei terţe per­soane, spe­cia­li­zate în cali­tate de medi­a­tor, în con­di­ţii de ega­li­tate, neu­tra­li­tate, impa­rţi­a­li­tate, con­fi­denţi­a­li­tate şi având libe­rul con­si­mţământ al părţi­lor. Medi­e­rea a deve­nit un trend glo­bal în solu­ţio­na­rea con­flic­te­lor. În SUA, există o ade­vă­rată cul­tură a medi­e­rii. Acolo, doar 10% din toate con­flic­tele ajung să fie solu­ţio­nate într-o sală de jude­cată, res­tul fiind stinse prin medi­ere.

În R. Mol­dova, medi­e­rea şi pro­fe­sia de medi­a­tor au fost regle­men­tate prin Legea nr.134-XVI din 14.06.2007 cu pri­vire la medi­ere, abrogată ulterior, iar astăzi fiind în vigoare Legea nr. 137 din 03.07.2015 cu privire la mediere, pornindu-se de la ideea că medi­e­rea ar fi unul din­tre aspec­tele cele mai impor­tante ale stra­te­giei de refor­mare a jus­ti­ţiei.

De alt­fel, medi­e­rea îşi are ori­gi­nea în psi­ho­lo­gia uma­nistă, care a cunos­cut un real pro­gres dato­rită stu­di­i­lor efec­tu­ate de Carl Rogers (1951) şi Abra­ham Maslow (1962), teo­ri­ile cărora se con­cen­trează pe aspecte umane, cum ar fi sinele, actu­a­li­za­rea sine­lui, sănă­ta­tea, spe­ranţa, iubi­rea, cre­a­ti­vi­ta­tea, exis­tenţa, deve­ni­rea, indi­vi­du­a­li­ta­tea şi sem­ni­fi­ca­ţia, adică o înţe­le­gere con­cretă a exis­tenţei umane.

Psi­ho­lo­gia uma­nistă e o abor­dare psi­ho­lo­gică care a apă­rut prin anii 1950, ca rea­cţie la limi­tă­rile teo­ri­i­lor psi­ho­di­na­mice şi com­por­ta­men­tale în pri­vinţa unor ches­tiuni ca sem­ni­fi­ca­ţia com­por­ta­men­tu­lui şi natura dezvol­tă­rii sănă­toase.

Psi­ho­lo­gia uma­nistă se bazează pe urmă­toa­rele con­vin­geri:

• Cel mai impor­tant aspect este pre­zen­tul, ast­fel încât abor­da­rea uma­nistă se con­cen­trează pe prin­ci­piul „aici şi acum”, în loc să ana­li­zeze tre­cu­tul sau să pre­zică vii­to­rul.
• Pen­tru un psi­hic sănă­tos, omul tre­buie să-şi asume res­pon­sa­bi­li­ta­tea pen­tru acţiu­nile sale, indi­fe­rent de sunt pozi­tive sau nega­tive.
• Fie­care per­soană este impor­tantă şi meri­tu­oasă, prin sim­pla sa exis­tenţă. Acţiu­nile pot fi nega­tive, însă aces­tea nu anu­lează valoa­rea de fiinţă umană.
• Obiec­ti­vul suprem al vieţii este obţi­ne­rea înţe­le­ge­rii şi dezvol­tă­rii per­so­nale. Indi­vi­dul poate fi cu ade­vă­rat feri­cit doar încer­când să fie mai bun şi să se înţe­leagă pe sine.

Carac­te­ris­tica esenţi­ală a medi­e­rii a fost des­crisă de pro­fe­so­rul în drept din SUA, Leo­nard L. Ris­kin (Ris­kin, 1994): „Cali­ta­tea cen­trală a medi­e­rii stă în capa­ci­ta­tea aces­teia de a reo­rienta părţile una către cea­laltă, nu prin impu­ne­rea de reguli, ci ajutându-le să obţină o per­ce­pţie nouă şi reci­procă asu­pra rela­ţiei din­tre ele, o per­ce­pţie care va redi­re­cţiona ati­tu­di­nile lor una către cea­laltă”.

Medi­a­to­rul nu este nici jude­că­tor, nici arbi­tru; el nu este o per­soană care pro­nu­nţă o sen­tinţă sau care impune o solu­ţie (un acord) părţi­lor. În schimb, medi­a­to­rul acti­vează pur şi sim­plu ca un inter­me­diar care asistă la efor­tu­rile de ini­ţi­ere a unui acord. Medi­a­to­rul acordă aju­tor, încer­când să iden­ti­fice obiec­ti­vele şi sco­pu­rile comune, des­chi­zând lini­ile de comu­ni­care şi dezvol­tând pro­pu­neri reci­proc accep­tate pen­tru a ajunge la un acord. Ast­fel, medi­a­to­rul poate dirija cu deli­ca­teţe părţile, orientându-le către pre­o­cu­pa­rea pri­vind drep­tu­rile şi obli­ga­ţi­ile aces­tora, exploa­ta­rea nece­si­tă­ţi­lor şi inte­re­se­lor, tranzi­ţia de la o pozi­ţie de con­flict către o pozi­ţie în care pot forma „o ali­anţă care fun­cţio­nează”.

Mircea Grecu